Einstein spunea: „Cei mai mulți oameni văd doar ceea ce este și niciodată ceea ce ar putea fi.”

Vorbind și ascultând în ultima vreme tot felul de persoane care în aparență nu se bucură de aceleași abilități fizice sau motorii ca marea majoritate a oamenilor, dar care reușesc în schimb să facă lucruri extrordinare și să transmită ceea ce simt și gândesc atât de minunat, constat că de fapt noi, ceilalți, aparent întregi și normali, avem mai multe probleme decât ei. Vorba lui Tedy Necula: „Persoană cu handicap este orice om care a spus măcar o dată în viață „Nu pot!” Acolo stă cheia succesului uman, profesional sau personal al oricui, în capacitatea de a răspunde activ și prezent la provocări, la viața reală, așa cum e ea, nu așa cum ne-o inchipuim și ne-o limităm noi în căpșorul ăsta al nostru mic și drăguț. Ne facem păreri simple și subiective despre tot ceea ce ne înconjoară și ne convingem singuri că asta ar fi și realitatea tuturor. Noi suntem neputincioși, noi suntem handicapați, dar ne încăpățânăm să îi coborâm la limitele „normalității” noastre și pe cei care vor, pot și încă mai știu să viseze.  
Să îți dai voie să spui ce simți și ce gândești este cea mai mare provocare în ziua de azi! Toată lumea vrea să ne arate calea, să ne învețe adevărul și să ne lumineze viața. Însă puterea de a descoperi Calea, Adevărul și Viața este dincolo de capacitățile noastre aparente, este dincolo de reguli și de șabloane. Este însăși capacitatea noastră de a fi noi înșine, și a ne clădi propriile vise prin conștientizare și muncă, muncă adevărată cu noi înșine și aducătoare de dezvoltare. Dar cei mai mulți preferăm să nu începem niciodată acest proces. Unora ni se pare o poveste, alții credem că e doar pentru inițiați așa ceva, dar de fapt ne e frică să ne apucăm de treabă. Chiar dacă auzim, citim sau vedem pe alții făcând asta, nouă ne e greu să ieșim din zona noastră de aparent confort și ne e frică să ne asumăm chestiuni care ar putea să ne schimbe definitiv și fundamental viața, adică să evoluăm. Ne e frică să descoperim de ce am apărut pe pământ și care e rostul vieții noastre. Einstein spunea: „Cei mai mulți oameni văd doar ceea ce este și niciodată ceea ce ar putea fi.” Deoarece, chiar dacă ni se pare un subiect interesant, majoritatea nu facem efectiv absolut nimic și niciodată pentru asta, nu încercăm să gândim cu capul nostru, să simțim cu inima noastră sau să punem cumva în aplicare ceea ce ne dorim, ceea ce visăm. Totul rămâne un vis frumos. Dar niciodată realizat. Ne e frică să creștem și să înmulțim talantul nostru, deoarece acolo, în interiorul nostru stă o putere pe care suntem conștienți că nu o putem controla și tocmai de aceea ne e frică să o lăsăm să se manifeste. Părintele Arsenie Boca spunea că: „În fiecare om e sădită o intenție a lui Dumnezeu, care prin om trebuie să devină creație.” Dar nouă ne e frică de creație, de dezvoltare, de durerile facerii și ale devenirii a ceea ce suntem chemați fiecare și pentru ceea ce ne-am născut și trăim. Acum înțelegeți de ce majoritatea oamenilor sunt nefericiți? De ce depresia e în floare, de ce nu ne mai suportăm noi pe noi înșine? Pentru că nu suntem noi înșine, nu ne înțelegem și nu ne acceptăm așa cum suntem; nu ne cunoaștem și nici măcar nu avem curajul de a ne privi în oglindă. Încercăm să părem orice altceva sau altcineva. Suntem mici suflete ambulante printre alte câteva miliarde de suflete ambulante. De ce? Încotro? Pentru ce? Sunt doar întrebări retorice care primesc reflexiv răspunsuri aparent evidente: Ca să trăiesc, să mănânc, să mă îmbrac, să am o casă, să cresc un copil, să am o pensie liniștită, să … mor cât mai confortabil. Și…, dincolo de toate astea? Chiar nu mai e nimic? Chiar nu mai suntem nimic? Chiar nu ne mai vedem pe noi înșine nicăieri? Unde e copilul acela frumos și zglobiu din noi, care zburda și visa, care își imagina castele și le făcea din nisip, care își dorea să zboare și se urca în copaci, care privea o floare și o simțea cum crește și vorbește cu el. E atât de simplu! E atât de natural! Trebuie doar să ne eliberăm de tot ceea ce am adunat în spate în toți acești ani. Ne-am smuls din rădăcini și ne-am umplut de griji. Părem atât de rătăciți, dar nu ne dăm seama că noi suntem, acolo, înăutru, bine ascunși. Atât de bine ascunși că nu ne mai găsim nici măcar noi. Nu trebuie să fim cumva, ai cuiva sau undeva, ori să avem ceva pentru a ne descoperi și a fi fericiți. Trebuie doar să ne lăsăm să fim noi, adevărați și autentici. Acum! Energia divină este în noi și în jurul nostru în aceeași măsură. Doar noi credem că aparența există. De fapt, în momentul în care acest corp va dispărea, va fi ca și cum ai elimina din decor orice alt obiect. Priviți un pahar gol. În el noi spunem că e înăuntru, iar în afara lui noi spunem că e exteriorul. De fapt dacă luăm paharul de pe masă, același aer, același înăuntru și în afară vor fi una. Acum închipuiți-vă că nu mai avem acest trup. Noi suntem oricum parte din Univers. Doar că ne excludem crezând că fizicul e limita existenței și stăm ascunși acolo, îngropați în el. Mai țineți minte când ne jucam de-a v-ați ascunselea, ce talent aveam să ne ascundem, dar și ce mândrii ieșeam din ascunzătoare atunci când nu ne găsea nimeni? E minunat să reușim să ne „ascundem”, să ne ferim de tot ce e rău și ne poate răni în viață, dar să nu uităm să ieșim învingători din ascunzătoarea noastră. Ne-am învățat să ne ascundem și nu mai știm cum să ieșim de acolo. Credem că dacă suntem la adăpost ne e bine. Credem că dacă nu murim, trăim. Cu siguranță nu suntem morți, dar nici nu trăim. Suntem doar cifre, doar caroserii umblătoare. Suntem doar bărbați sau femei, de o anumită înălțime, cu o anumită greutate, purtăm un anumit număr la pantofi și avem o anumită vârstă. Unii mai sănătoși, unii mai harnici. Unii mai bine plătiți, alții cu mai mulți copii. Dar cam atât. Tot același loc îl vom ocupa în cimitir. Și poate nici acolo! Pentru ce și de ce toate astea? Unde ne e bucuria de a trăi, unde ne e frumusețea vieții, unde ne sunt clipele și anii fericiți? Vă las să vă gândiți și voi, la fel cum o fac și eu - în fiecare zi. Doar o clipă - profundă și sinceră, priviți-vă în ochi și puneți-vă întrebarea simplă: „Cine sunt EU?”
Răspunsul nu vine imediat și nu vine ușor. Dar merită încercat. O viață avem! Numai una!  Ea merită trăită cu adevărat! Ea merită trăită frumos! Iar adevărul și frumosul fiecăruia e diferit. O spun și o repet, cu tot sufletul meu!
Pace și bucurie tuturor!
Poți asculta “Rubrica pentru Suflet și Cultură” în cadrul  emisiunii "Dimineți pe Românește" de la Radio Românul - 107,7 FM, în fiecare luni dimineață, după ora 8.15 sau  on-line pe pagina www.radioromanul.es,  pe pagina de  Facebook de la  butonul  Ascultă Radio  Românul sau prin  aplicația  pentru  dispozitivele cu  sistem de operare  Android  “Radio  Românul”.