Dansul este arta mişcării corpului, adesea fiind o mişcare ritmică şi pe muzică, folosind paşi şi gesticulaţii prescrise sau improvizate. “Un dans” reprezintă orice secvenţă prescrisă de astfel de mişcări, a unei evoluţii pe muzică sau a unui eveniment unde are loc o asemenea evoluţie.
Dansul se poate referi şi la o formă de comunicare nonverbală recunoscută de animale, precum dansul albinelor, sau tipar comportamental, precum dansul de împerechere.
Dansul poate fi categorisit şi descris în diferite feluri. Poate fi analizat doar pentru coregrafia sa, pentru repertoriul mişcărilor sau poate fi clasificat în concordanţă cu timpul şi locul de origine. Totuşi, studiile au dezvăluit multe similarităţi în multe timpuri şi locuri diferite.
O diferenţă importantă poate fi constatată între dansul teatral şi cel participatoriu, dar aceste două categorii nu sunt complet separate, fiecare împrumutând una de la cealaltă. Dansatorii din societate pot deveni dansatori profesionişti sau cel puţin la nivel competitiv şi sunt urmăriţi de milioane de oameni. Ambele categorii pot avea şi funcţii speciale, adică pot fi dansuri ceremoniale care au loc doar o dată pe an, dansuri de război, dansuri sacre sau liturgice. Astfel de dansuri permit expresii emoţionale şi invocaţii.
Se pare că practicarea dansului provine încă din Epoca Pietrei. După ce omul a început să creeze muzica, se pare că i-a venit ideea să se şi mişte ritmic pe aceasta. Dovezi arheologice ale dansului timpuriu includ picturi vechi de peste 9.000 de ani vechime descoperite în India la Adăposturile de Piatră din Bhimbetka şi picturi de pe pereţii mormintelor egiptene din care sunt deprinse figuri dansând şi care datează din jurul anului 3300 î.Hr.
Înainte de invenţia limbilor scrise, dansul era o metodă mult mai importantă de a transmite poveştile de la o generaţie la alta. Folosirea dansului în stări de transă extatică şi ritualuri de vindecare, precum cele din culturile de astăzi din pădurile tropicale braziliene până în Deşertul Kalahari, este considerat un alt factor timpuriu. Plato, Aristotel, Plutarh şi Lucian au făcut referiri la dansurile greceşti (horo). Biblia şi Talmudul fac referiri la multe evenimente legate de dans şi conţin peste 30 de noţiuni diferite ale dansului.
Pe vasele de ceramică chinezeşti care datează din perioada Neoliticului sunt desenate grupuri de oameni dansând într-o linie ţinându-se de mâini. Cel mai vechi cuvânt chinezesc care însemna “dans” poate fi observat pe oasele oracol. Dansul primitiv din China Antica a fost asociat cu vrăjitoria.
În timpul mileniului I î.Hr., în India, multe texte erau compuse pentru a codifica aspecte ale vieţii de zi cu zi. “Natayasharstra” (literar “textul dramaturgiei”) a lui Bharata Muni este unul dintre aceste texte timpurii. În mare parte se referă la dramă, în care dansul joacă un rol important în cultura indiană. Clasifica dansul in patru tipuri – secular, ritual, abstract şi interpretativ – şi în patru varietăţi regionale. Textul elaborează diferite gesturi ale mâinilor (mudras) şi clasifica mişcările diferitelor membre, ale paşilor şi altele. Din aceste începuturi s-au născut diferitele stiluri clasice cunoscute astăzi.
Multe forme ale muzicii şi ale dansului au fost create una pentru cealaltă şi au fost interpretate împreună. Dezvoltarea asociată a continuat de-a lungul timpului generând un cuplu de forme dans-muzică precum vals, tango, disco sau salsa. Unele genuri muzicale au forme paralele de dans precum este muzica barocă şi dansul baroc, altele, precum muzica clasica şi baletul clasic, s-au dezvoltat separat.
Deşi dansul este adesea acompaniat de muzică, poate fi interpretat şi fără aceasta sau poate produce propriile sale acompaniamente precum în step.
