Ţigla este o placă realizată din ceramică, metal sau alt material rezistent la daunele produse de fenomenele naturii (ploaie, vânt, îngheţ, zăpadă, grindină etc.), iar mai multe ţigle aşezate pe acoperişul clădirilor formează aspectul unor solzi.
Ţiglele arse au fost folosite încă din perioada Civilizaţiei Heladice din mileniul III î.Hr., dovadă fiind descoperirea “Casei ţiglelor” din Lerna, Grecia. Printre dărâmături s-au găsit mii de ţigle din teracotă care au căzut de pe acoperiş. În perioada miceniană, ţiglele au fost menţionate în oraşele Gla şi Midea.
Cele mai vechi ţigle găsite din Grecia arhaică sunt documentate dintr-o zonă restrânsă din jurul Corintului, unde ţiglele arse au început să înlocuiască acoperişurile de paie ale celor două temple ale lui Apollo şi Poseidon între anii 700 şi 650 î.Hr. Răspândindu-se rapid, ţiglele şi-au dovedit, într-un decurs de 50 de ani, eficienţa, fiind folosite într-un număr foarte mare, dovadă fiind siturile arheologice din zona Est-Mediteraneană, inclusiv Grecia continentală, Vestul Asiei Minor şi Italia Sudică şi Centrală.
Ţiglele timpurii erau realizate în formă de “S” şi erau foarte grele cântărind aproximativ 30 kg/bucata. Fiind mult mai scumpe faţă de acoperişurile din paie şi mai greu de manevrat, astfel necesitând o forţă de muncă mai mare, introducerea ţiglelor este explicată doar de rezistenţa la incendiu, ceea ce oferea protecţia dorită templelor foarte costisitoare.
Răspândirea tehnicii ţiglelor trebuie să fie observată împreună cu ridicarea simultană a arhitecturii monumentale din Grecia Antică. Doar noile ziduri din piatră, care au înlocuit vechile ziduri din chirpici şi lemn, erau capabile să suporte greutatea unui acoperiş de ţigle.
Producţia ţiglelor olandeze a început în secolul al XIV-lea, când conducătorii oraşelor au fost nevoiţi să folosească materiale rezistente la incendii. În acele timpuri, majoritatea caselor erau realizate din lemn şi aveau acoperişuri din paie, ceea ce ducea la răspândirea rapidă a focului.
Pentru a satisface cererile, mulţi producători mai mici de ţigle au început să fabrice ţigle manual. Multe dintre aceste mici fabrici au fost construite lângă râuri unde existau surse de argilă şi transport ieftin.
Cu toate că s-a cunoscut avantajul ţiglelor în detrimentul acoperişului din paie, costurile şi montarea lor nu au permis tuturor un astfel de lux. Astfel că doar cei bogaţi şi-au permis acest material de construcţii, abia în perioada modernă devenind mai accesibil. În zilele noastre majoritatea clădirilor sunt realizate cu acoperişuri de ţiglă, din ceramică, plastic, metal sau alte materiale.
