Metroul sau tranzitul rapid este un tip de transport public de mare capacitate în general în zonele urbane. Spre deosebire de autobuze sau tramvaie, sistemele metroului sunt căi ferate electrice care operează pe un drum cu prioritate exclusivist, ce nu poate fi accesat de pietoni sau de alte vehicule și este separat prin tuneluri sau prin căi ferate suspendate.
Tranzitul rapid este folosit în orașe și zone metropolitane aglomerate pentru a transporta un număr mare de persoane adesea pe distanțe scurte și la frecvențe mari. Numărul de sisteme de metrou diferă de la un oraș la altul, fiecare având strategii de transport diferite.
Deschiderea căii ferate subterane din Londra ''Metropolitan Railway'' din anul 1863 a marcat începuturile metroului. În prezent parte din ''London Underground (Metroul Londonez)'', acest tip de transport public a avut de suferit la început — era acționat de locomotive pe abur. Fumul a provocat disconfort pentru pasageri în tuneluri, astfel limitând popularitatea acestei modalități de transport. Între anii 1863 și 1890 au existat diferite propuneri pentru a construi căi ferate pneumatice sau acționate de cabluri pentru a combate problema fumului, dar niciuna nu a fost de succes.
Tracțiunea electrică era mult mai eficientă, mai rapidă și mai curată decât aburul, astfel că a devenit alegerea cea mai potrivită pentru metrourile din tuneluri și s-a dovedit a fi o metodă superioară pentru serviciile căilor ferate suspendate. În anul 1890 s-a deschis prima cale ferată de metrou electrică, ''City & South London Railway'', aceasta fiind sub pământ în întregime.
Tehnologia s-a extins rapid și în alte orașe din Europa și din SUA, câteva dintre căile ferate fiind convertite de la tracțiunea pe abur la cea electrică. Budapesta din Ungaria, Glasgow din Scoția, Chicago și New York din SUA, toate au ales să convertească sau să proiecteze și să construiască servicii de metrou electrice. În anul 1940 existau 19 sisteme de metrou, iar în 1984 au ajuns la 66. Orașe precum Oslo și Marseille au deschis sisteme extensive de metrou în anii '60, iar în Asia de Sud-Est și în America Latină au fost introduse numeroase sisteme noi.
Cel mai mare sistem de tranzit rapid din lume după lungimea șinelor (1.355 km) și după numărul de stații (468 de stații) este ''New York City Subway''. După lungimea rutei de pasageri, cel mai lung metrou din lume este ''Shanghai Metro''. Orașele cu cele mai aglomerate sisteme de metrou din lume sunt Tokyo, Seoul, Moscova, Beijing și Shanghai.
Prima propunere pentru un sistem de metrou în București a fost făcută la începutul secolului XX de către inginerii Dimitrie Leonida și Elie Radu. Cele mai vechi planuri pentru metroul din București au fost realizate la sfârșitul anilor '30, odată cu realizarea planurilor generale pentru modernizarea urbană a orașului, dar izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, urmat de perioade de tensiuni politice și culminând cu instalarea comunismului, a pus capăt acestor planuri.
În anul 1970 sistemul de transport public nu mai era adecvat din pricina dezvoltării urbane prea rapide, deși sistemul era al patrulea sistem major din Europa. S-a întrunit o comisie, iar concluzia a dus la necesitatea unui sistem de tranzit subteran care a devenit ulterior Metroul București. Construcția noului sistem de metrou a început pe 20 septembrie 1975, dar rețeaua nu a fost construită în același stil ca celelalte sisteme est-europene. În primul rând, design-ul stațiilor era simplist, funcția principală a stațiilor fiind viteza de tranzit. În al doilea rând, garniturile au fost toate construite în Romania și nu au urmat stilul de construcție est-european. Prima linie de metrou din București, M1, a fost inaugurată la 16 noiembrie 1979, având o lungime de 8,1 km și 6 stații.
Marile orașe ale lumii continuă să-și extindă și să construiască noi sisteme de metrou.
